Bianca Albu|~ Scrieri despre scris ~

Viața blogului meu a început acum 9 luni de zile (pe 8 noiembrie 2010, mai exact), când m-am avântat în gura leilor din blogosferă, pe care-i citeam de ceva vreme, înainte să mă apuc de scris.

Povestea mea poate semăna cu a oricăruia dintre voi:
- am rugat un prieten să-mi cumpere domeniu
- tot el s-a ocupat de toată partea tehnică
- am pierdut ore în șir căutând o temă pentru blog
- am început să scriu stângaci și fără un scop anume
- am făcut pauza (ne)justificate de lene și lipsa de inspirație
- mi-am promovat blogul pe unde am putut în social media (Twitter, Facebook)
- am participat la conferințe și am cunoscut oameni.

Cât timp am făcut asta m-am zbătut să găsesc subiecte noi despre care să scriu, m-am întrebat care e cea mai bună formulă pentru structura unui articol, am încercat diferite stiluri și abordări. Toate aceste căutări după resurse prețioase mi-au consumat timp prețios, pe care aș fi putut să-l folosesc pentru a scrie mai bine, mai mult și mai des. Desigur, și aceasta poate fi considerată o scuză.

De aceea ideea unei comunități a bloggerilor îmi surâde atât de mult, fiindcă știu că acolo va fi mereu cineva care să răspundă întrebărilor mele, cineva care să mă sfătuiască, cineva cu mai multă experiență decât mine. Și e chiar fain sentimentul că faci parte dintr-un grup de oameni alături de care poți crește profesional și personal și alături de care poți crea experiențe.

Poate și voi simțiți același lucru. Singura diferență dintre mine și voi este că eu nu sunt reală. Bianca Albu nu există IRL (in real life), ci a fost doar un experiment menit să dezvăluie brandurilor care sunt greutățile cu care se confruntă un blogger aflat la început. Eu am fost creată pentru a arăta că o comunitate concentrată asupra susținerii și dezvoltării bloggerilor din România nu e necesară doar pentru ei, ci pentru creșterea calitativă și cantitativă a întregii sfere online.

Deși Bianca Albu nu există, lecția învățată rămâne, o lecție despre necesitatea de profesionalizare, despre mai multă perseverență și mai multă seriozitate în blogging, nu neapărat ca ton al articolelor, ci ca tratare a acestei activități.

Ce urmează? Vă invit să citiți câte ceva de pe Blogoree.ro și să interacționați cu membrii echipei pe pagina de Facebook a comunității. Veți înțelege de ce.

Spammerii, această plagă a societății online, acest ghimpe în coasta inbox-urilor noastre, s-ar părea că nu sunt buni de nimic. Daaaaar (desigur, întotdeauna există un dar), până și din cele mai dubioase și neplăcute comportamente online putem învăța câte ceva.

Iată ce-am învățat eu de la spammeri (în afară de cum să facem ilegalități – don’t try this at home):

1. Cum să-ți faci baze de date
Dacă e ceva la care spammerii se pricep este să facă baze de date. Oricât de dubios va suna afirmația mea, cred că ar fi tare bine dacă s-ar preda în facultăți necesitatea unor baze de date. Practic, toți oamenii cu care intri în contact în contextele în care socializezi îți pot fi utili la un moment dat, motiv pentru care e bine să ai puse deoparte datele lor și să știi de unde să-i iei (asta în cazul în care nu ai o memorie care ar face până și lecitina să se simtă prost).

2. Cum să exloatezi creativ loopholes în tehnologie
Spammerii folosesc ”open relay sinkholes” (da, m-am documentat pentru articolul ăsta) ca să exploateze vulnerabilitățile serverelor care trimit mailuri. Ei bine, niște băieți din Israel au găsit un loop în modalitatea de acordare a invitațiilor pentru Google + și și-au făcut o campanie de branding foarte succintă și mișto pe tema asta. N-ar fi rău să fim și noi, pasionații, managerii, executivii și alti social media lovers mai atenți la astfel de lucruri, căci nu se știe de unde sare iepurele.

3. Cum să fii persistent
Pe spammeri îi dai afară pe ușă și ei intră pe geam. Îi dai afară pe geam, mai pui o încuietoare și ei își sapă tunel pe sub casă. Ei bine, persistența de tipul ăsta dă rezultate câteodată în viața profesională, mai ales atunci când e ceva ce îți dorești cu adevărat. Desigur, te poate face și nesuferit, dar depinde de fiecare cât vrea să riște și pentru ce.

4. Cum să speculezi trending topics
Pentru un om implicat în social media e bine să știe cum să profite de momentele care îi pot aduce vizibilitate și să vină cu observații pertinente, argumente convingătoare și perspective noi asupra unor trending topics. Spammerii au valorificat momentul Google + și nebunia cu invitațiile trimițând mailuri cu presupuse invitații pentru noua platformă.

5. E nevoie și de cantitate/volum nu doar de calitate
Aici mă simt cu musca pe căciulă. Nu am mai scris pe blog de ceva vreme, fiindcă mi-au lipsit fie timpul, răbdarea, inspirația sau chiar cheful. Degeaba scrii un articol mișto dacă scrii o dată pe lună. Calitatea articolelor crește odată cu exercițiul și abilitatea de a scrie se dezvoltă tot mai mult. Spammerii știu că, dacă din mii de mailuri trimise agață măcar câteva sute de cumpărători, și-au scos cheltuielile și merg pe profit. Deci, less is not more.

Voi ați mai adăuga ceva listei?

Sursa foto.

Zilele astea mă gândeam că de foarte multe ori companiile şi persoanele publice nu înţeleg cât de importantă este în anumite momente comunicarea lor cu mass-media şi nici care este, dincolo de toate, menirea unui jurnalist. De aceea, tocmai în acele momente în care este esenţial să comunice cum se cuvine, să iasă în faţă şi să îşi susţină poziţia, companiile gafează şi îi tratează în mod superficial sau cu aroganţă pe jurnalişti.

Din postura celui aflat de partea cealaltă a baricadei, pot spune că există o serie de replici pe care jurnaliştii nu le prea tolerează atunci când ei înşişi sunt în căutare de răspunsuri. Astea sunt câteva dintre cele pe care le-am sesizat eu până acum:
- „Nu comentez.” – pentru că nu reprezintă o poziţie clară a celui intervievat şi poate fi interpretat de jurnalist ca o recunoaştere implicită a vinei sau responsabilităţii pentru anumite fapte. În cazul în care nu există nico vină, competenţele jurnalistului sunt puse la îndoială.
- „Nu am nimic de spus în această privinţă.” – este o formă nuanţată a aceluiaşi „Nu comentez”, cu aceleaşi implicaţii şi riscuri pentru jurnalist.
- „Nu despre acest lucru am venit să vă vorbesc acum.” – este adevărat că de multe ori şi întrebările jurnaliştilor se îndepărtează de la subiectul aflat în discuţie; însă dacă întrebarea este la subiect şi cere detalii concrete, nimic nu este mai enervant pentru mass-media decât evitarea răspunsului cu o astfel de replică.
- „Mă aflu în imposibilitatea de a vorbi despre acest lucru acum.” – această replică vine de cele mai multe ori în situaţii în care intervine problema confidenţialităţii unor date sau informaţii. Cu toate acestea, o poziţie sinceră şi invocarea confidenţialităţii nu că este mai bine tolerată, dar măcar e de înţeles de către un jurnalist doritor şi căutător de răspunsuri.
- „Nu sunt în măsură să fac declaraţii despre acest lucru.” – personal mi se pare degradant şi înjositor să faci o astfel de declaraţie prin care practic recunoşti public că eşti incompetent în a răspunde cu informaţii despre subiectul pe care îl ai de lămurit presei.
- Refuzul de a răspunde la anumite întrebări, fără explicaţii – eu o văd ca pe o formă de sfidare a jurnalistului şi, implicit, a celorlalţi cititori de presă care îi aşteaptă răspunsurile.

Pornind de la asta, susţin cu tărie ideea de a lăsa treaba asta cu relaţia cu media unui PR-ist. Sau măcar de a se adopta practica training-urilor media pentru reprezentanţii publici ai companiilor sau pentru persoanele publice, ca să fim siguri că funcţionăm toţi după aceleaşi reguli de bun-simţ.

Ce alte replici credeţi că îi mai enervează pe jurnalişti?

[Sursă: Foto]

Am gasit pe Slideshare o prezentare excelentă despre motivaţiile oamenilor. Simplă, clară şi explicită, prezentarea asta are însă meritul de a te pune pe gânduri. E important, din când în când, să ne reevaluăm motivele pentru care facem anumite lucruri, fiindcă putem descoperi astfel că avem nevoie să ne facem ordine în viaţă.

Lipsa motivaţiei pentru ceva poate fi semn că avem nevoie de o schimbare sau că undeva ceva lipseşte. De la motivaţii fundamentale şi până la porniri de tipul “change the world”, toate pleacă de undeva, toate sunt îndosariate pe undeva în folderele minţii noastre şi toate spun câte ceva despre noi.

Tu unde îţi găseşti motivaţia? Ce te menţine pe linia de plutire în momentele de maximă agitaţie şi de suprasolicitare?

Eu sunt o mare fană a graficelor, mai ales când sunt drăguţ aranjate de către un designer cu ochi bun. Şi mai ales când sunt utile. Prin urmare, am dat peste un studiu interesant, făcut de OnlineEducation.net, în care se dezbate impactul pe care Facebook îl are asupra studenţilor. Se pare că reţeaua socială e mai mult o piedică în dezvoltarea vieţii profesionale şi chiar personale decât un instrument care să le aducă beneficii.

Din 96% din studenţii care folosesc Facebook, 20% au avut note mai mici din cauza ca-şi verificau conturile în timp ce învăţau. Desigur, 79% dintre ei nu credeau că multitaskingul le-ar putea afecta cumva activitatea academică, iar 20% chiar au mers până la punctul în care au afirmat că folosind social media se simt mai aproape de instituţia de învăţământ din care fac parte. Desigur, la nivel declarativ, totul e roz şi frumps, fiindcă nu mai puţin de 75% dintre studenţi au afirmat că sunt dispuşi să colaboreze online, însă de acolo şi până la fapte e cale lungă.

Dacă aveţi chef, aruncaţi-vă ochii pe graficul de mai jos, fiindcă are nişte date chiar interesante.

Via: OnlineEducation.net

Voi ați simțit vreodată că impactul folosirii rețelelor sociale în viața de student? Credeți că social media a schimbat ceva fundamental în relațiile dintre tineri? Dacă aveți exemple, mi-ar plăcea să le citesc în comentarii.

Via Allfacebook.

Dupa nunta regală, princiară sau cum mai vreți să-i spuneți, un nou subiect a împânzit mass media. Desigur, e vorba de moartea lui Osama bin Laden. Ce bine că au așteptat americanii până după nunta din Marea Britanie să conducă operațiunea militară, căci altfel ar fi fost un haos total în media, cauzând isterie și disonanță cognitivă în masă.

Ce mă deranjează însă pe mine este tot spin-ul hollywoodian dat poveștii. Echipajul de forțe speciale care l-a ucis pe Osama e compusă, desigur, din eroi americani, care operează la limita legii, care sunt chemați doar în situații limită. Și care costă statul american 1 miliard de dolari anual. Desigur, detaliile operatiunii raman strict secrete, dar avem parte de o bucata buna de ”military bullshit”, așa cum le stă bine, adică o frază cu multe cuvinte pompoase care nu spun nimic.

The way JSOC solved this problem remains a carefully guarded secret, but people familiar with the unit suggest that McChrystal and Flynn introduced hardened commandos to basic criminal forensic techniques and then used highly advanced and still-classified technology to transform bits of information into actionable intelligence.

Cu toate acestea,

Desigur, povestea continuă în stil american, cu niște greșeli uriașe generate de confuzia între numele președintelui Americii și numele bine cunoscutului terorist. Din avântul transmiterii știrilor se nasc monștri câteodată.

Via Failblog.

Și mai sunt și cei ca mine, Internet addicts, care se întâmplă să ia peste picior, în mod justificat, presa pentru felul în care gestionează întreaga situație.

Via.

E incotenstabil faptul că Twitter a beneficiat încă o dată de un boost de vizibilitate și de popularitate imensă, demonstrând încă o dată statutul social media ca cea mai rapidă sursă de informații. În același timp însă, prin comentariile postate pe Facebook de către cetățenii Statelor Unite se construiește încă un mit american al victoriei asupra răului din lume. Cu toate acestea, abordarea din sfera online mi se pare mai echilibrată decât cea din media.

Care e părerea voastră?

Weekendul ăsta am dat iama în reader, încercând să recuperez toate articolele necitite. Postările pe blog au devenit mai rare fiindcă mi-am găsit un job foarte fain, despre care o să vorbesc însă altă dată. Deocamdată aș vrea să share-uiesc cu voi 8 articole care pe mine m-au inspirat și care mi-au dat de gândit.

Așadar, iată lista:

8 instrumente Google care să te ajute să-ți găsești inspirația pentru articole – http://blog.journalistics.com/2011/8-google-tools-for-brainstorming/

Facebook a lansat o pagină specială pentru jurnaliști, care merită explorată și exploatată – http://www.facebook.com/journalist

Reguli esențiale despre cum să scrii un mail pentru a-ți prezenta o idee – http://www.socialmediaexplorer.com/online-public-relations/pr-guide-to-email-pitching/

Un articol care m-a pus pe gânduri – ce e mai bine: să-ți pui in aplicare ideile sau să faci lucrurile perfect? – http://www.socialmediaexplorer.com/social-media-marketing/how-to-successfully-break-the-first-rule-of-social-media/

Managementul conținutului online, câteva lecții importante și câteva reguli pe care ar trebui să le avem în minte. – http://www.socialfish.org/2011/04/five-models-of-content-curation.html

Un ghid despre cum să tweetuiești în mod util și relevant. Eu sunt o mare susținătoare a acestor idei, mai ales din perspectiva în care Twitter este, pentru mine, un filtru de informații foarte bun. – http://www.copyblogger.com/twitter-headlines/

Cum să generezi fascinație pentru conținutul pe care îl scrii online. Acesta e un articol excelent despre cum să atragi cititori. – http://www.copyblogger.com/engaging-content/

Un infografic util despre starea retelelor sociale. – http://www.coolinfographics.com/blog/2011/4/12/the-current-state-of-social-networks-infographic.html

Dacă aveți de adăugat orice, aș fi încântată să-mi îmbogățesc lista de site-uri/bloguri pe care le urmăresc.

Un studiu făcut recent de compania de research Nielsen a scos la iveală o serie de schimbări sociologice interesante în familia clasică americană. Concluziile studiului mi s-au părut interesante din perspectiva modificărilor de comportament, dar și a faptului că ar fi necesar și la noi un astfel de studiu, care să furnizeze puncte de referință pentru oamenii din publicitate/marketing/PR, dar care le-ar putea fi utile și jurnaliștilor.

Cu ocazia asta, declar săptămâna 11-17 aprilie săptămâna studiilor.

Ce au descoperit cei de la Nielsen:
- familiile cu venituri mari se uită mai rar la TV, dar atunci când o fac, se uită des alături de copii.
Mă întreb cum e la noi.

- familie cu venituri mari sunt heavy users de Internet: se documentează online, citesc știri, își fac planuri de vacanță.

- familiile cu venituri mici downloadează mai multe tonuri de apel, folosesc telefonul mobil pentru comerț electronic și downloadează aplicații.
Aspectul ăsta în mod cert nu se regăsește la noi, deși afirmația cu tonurile de apel poate fi adevărată.

- gospodariile în care există copii mici reprezintă un segment tot mai mic din piață.

- membrii generației post-digitale, care s-au născut cu Internetul în brațe, sunt obișnuiți să aibă mereu cele 3 ecrane (TV, Internet, telefon mobil), să folosească în mod constant social media și să se documenteze online despre orice subiect îi interesează.

- mamele între 21 și 49 de ani care citesc bloguri au un comportament specific legat de privitul programelor TV. Printre preferinșțele lor se află: Grey’s Anatomy, Private Practice, Biggest Loser 8, House, The Office,
Modern Family, NBC Sunday Night Football, So You Think You Can Dance, Brothers & Sisters and CSI. Cel mai adesea, acestea înregistrează serialele/programele.

Iată și faptul care m-a lăsat cu gura căscată din studiu: 90% din creșterea populației din SUA din ultimii 10 ani se datorează imigrației. Surprinzător sau nu, comunitatea hispanică este cea mai numeroasă.

Mi-ar fi plăcut să am un studiu recent de la noi cu care să-l pot compara pe acesta, fiindcă sunt sigură că ar fi reieșit niște concluzii interesante. Voi ce credeți despre punctele cheie identificate de cei de la Nielsen?

Vă puteți downloada studiul de aici.

Ideea de a fi un bun cetăţean, de a fi implicat şi de a nu te lăsa în voia sorţii pare a fi din ce în ce mai desuetă pentru societatea românească. De această dată, confirmarea vine dintr-o direcţie care pe mine personal m-a surprins: generaţia tânără a României. Un studiu asupra lor pare să ne anuleze în mare parte speranţele pe care ni le puneam în viitor.

Cercetarea a fost făcută de Fundaţia Soros România pe un număr de 5861 de elevi din 86 de şcoli din toate judeţele, atât de la oraş, cât şi de la ţară. În mod absolut descurajant pentru mine, ce a reieşit din chestionare nu face decât să arate cât de departe ne aflăm încă de conceptul de cetăţean şi de orice formă potenţială de manifestare a spiritului nostru civic. În plus, patriotismul sau toleranţa devin subiecte serioase de discuţie, mai ales că pare să fie în scădere drastică la anumite categorii de elevi.

Poate că este vorba despre o simplă lipsă de exerciţiu sau despre lipsa unei deprinderi civice cu care nu am fost obişnuiţi. Ori poate că nu este vorba decât despre lipsa dorinţei şi motivaţiei de a fi altfel; sau doar o complacere aparent fără de sfârşit în situaţia actuală. Cert este că, oricare dintre variante am alege, stadiul viitor al României la nivel de implicare cetăţenească pare să rămână în aceeaşi stare de stagnare, dacă nu chiar de involuţie.

Este adevărat că avem de a face cu o generaţie-produs al plecărilor peste hotare a părinţilor şi, implicit, un rezultat al frustrărilor nenumărate de care dăm dovadă deseori în contextul social actual. Dar nu ştiu în ce măsură ar trebui să lăsăm ca astfel de lucruri să îi afecteze pe adolescenţi.

Ca să nu vă plictisesc cu observaţiile mele pur subiective, sub impactul cifrelor din raport, mai bine vă las pe voi să vă faceţi propria părere. Iată câteva dintre rezultate din rezumatul făcut public:
- peste jumătate dintre elevii de clasa a XII-a nu se simt mândri că sunt români (asta într-un mod foarte bizar, întrucât 86% dintre adulţi sunt destul de mândri sau foarte mândri că sunt cetăţeni ai României).
- 39% dintre tineri consideră că un bun cetăţean nu se defineşte prin implicare socială sau politică (nu m-ar surprinde să ajungem să credem că a fi cetăţean înseamnă a şti cum să glorifici mai bine şi mai cu spor nemunca şi lâncezeala, toate pe seama statului „atotputernic” şi „atotştiutor”).
- sunt mult mai intoleranţi faţă de alte grupuri sociale decât cele cărora le aparţin, fie că este vorba despre preferinţe sexuale, etnie sau religie (că doar tot ce nu e ca tine sau nu îţi seamănă nu are de ce să fie acceptat. Sunt curioasă cum văd ei vorba celebră cu „Slavă Domnului că suntem diferiţi!”).
- consideră că un regim militar ar putea fi potrivit pentru România (oare câţi chiar ştiu să definească un regim militar).
- par să fie nişte viitori cetăţeni care consideră că statul este cel responsabil de bunăstarea fiecărui individ, în loc să ia în considerare ideea ca ei înşişi ar putea să îşi asigure singuri bunăstarea (cum spuneam, trăiască lenea cea de toate bunăstările!).
- acordă mare încredere, în mod surprinzător, bisericii (asta în contextul în care puţine sunt lucrurile în care te mai poţi încrede la momentul actual).

Deci, ce ne facem cu toate astea? De unde începem să le reparăm?

[Sursă: Fundaţia Soros România, Photo]

Nu știu de ce, dar astăzi am un chef teribil să fac mișto de stereotipuri, de regulile alea stupide, născute dintr-o lene nativă, din simplificarea excesivă și din încrederea orbească acordată unor afirmații. Așa s-au născut marile mituri ale omenirii: cele despre relații. Desigur, dacă ar fi să facem o colecție, am aduna de-o enciclopedie. Doar că asta n-ar fi de folos nimănui. Așa că, lăsând ipocrizia la o parte, m-am decis să disec și să râd cu lacrimi de unele dintre cele mai stupide obiceiuri în ale dating-ului.

1. Femeile se mulțumesc cu un singur bărbat, iar bărbații sunt afemeiați.
Am început în forță. Desigur, toate femeile sunt niște măicuțe inocente, care vor să se devoteze unui bărbat pentru tot restul vieții lor, căruia să-i facă toate poftele. Iar bărbații sunt niște ușuratici, care nu se mai satură să polenizeze toate florile primăverii. Cum peste tot sunt uscături, incendii pot izbucni oriunde, așa că nu o să iau niciodată partea nimănui în disputa asta.

2. Femeile vor doar relații, bărbații doar sex.
Mergând pe principiul de mai sus, cât romantism să înduri și câtă dragoste platonică să ingurgitezi? Zău așa, ți se mai apleacă și ție, ca femeie. La fel și bărbaților cu sexul.

Neah. ) I’m just messin’ with you.

3. Femeile vor să li se spună ”te iubesc” și în somn, iar bărbații nu pot scoate nici primele două litere.
Nu cred că există ceva mai siropos și îngrețosător decât să auzi ”te iubesc” după fiecare propoziție simplă. Poate doar ursuleții roz de pluș cumpărați de Valentine’s. Bărbat sau femeie, e greșit să-ți manifești dragostea nemuritoare ca o floare uscată atât de des. Expresia devine perimată și fără sens. Mai răruț, că-i mai drăguț.

4. El trebuie s-o invite pe ea în oraș.
Pentru că ea n-o fi în stare să pună mâna pe telefon. Și uite așa avem Ilene Consânzene care-ș așteaptă pe Făt Frumos să le culeagă de pe la casele lor și să le facă să-și trăiască visul. Wake up, dragelor! Dacă te apuci să fii prea ”hard to get”, o să ajungi la adânci bătrâneți fără să ”get” nimic.

5. Să nu întrebi niciodată de fostele relații.
Marele no-no al relațiilor. Să nu cumva să întrebi sau să discuți vreodată de trecut, că cine știe ce monștri vor ieși de sub pat. Umila mea opinie este că trecutul e o parte din noi și n-are sens să-l renegăm. Desigur, prea multe detalii strică, dar niciun detaliu te face bănuitor/bănuitoare. Echilibru în toate e deviza mea!

6. Să nu-l inviți la tine în primele 10 întâlniri.
Ba, mai bine, desparte-te de el la vreo 256 de metri de bloc, să nu vadă unde stai. Și să-ți pui încă o încuietoare, just in case. Nu știu de unde a ieșit regula asta, dar zău că e fără sens.

7. Să nu suni tu prima vreodată.
Că și se usucă mâna și-ți cade. Apoi telefonul o să se restarteze singur și sim-ul o să ia foc. Și o să ai parte de 7 ani de ghinion. Geez…

8. Să nu iei tu vreo decizie cu privire la unde să mergeți, ce să vedeți etc.
Pentru că, vorba aia, femeile sunt niște gâsculițe care nu știu ce vor și trebuie ca altcineva să decidă pentru ele. Plus că din bătrâni se spune că e bine să-l lași pe el să se simtă bărbat. Ei bine, dacă de asta are nevoie ca să se simtă bărbat, e trist.

9. Ea vrea să-ți cunoască toți prietenii. Azi!
Well, guess what? Nu. Nu e atât de pasionată să-ți cunoască gașca, pentru că știe și ea ce e aia un prieten. Măcar de pe Facebook, și tot știe.

10. Bărbații plătesc întotdeauna.
Poate plătesc ei pentru altele, dar cred că ești și tu în stare să-ți plătești un suc. Desigur, dacă ești old-school, o să-l lași pe el să plătească prima dată, deși mi se pare perimată noțiunea.

Ce mai adăugăm la listă? De ce mai facem mișto? Dați-mi subiecte, că gloanțe încă mai am.

Sursa foto.