Clujeanca, pasionata de jurnalism, creative writing, blogging si online.

January 24 2011

Ești din provincie dacă…

Tagged Under : , , ,

Aveam o discuție zilele trecute cu ale mele colege de master despre cât de bucureșteni sunt, de fapt, bucureștenii, conversație în urma căreia am tras concluzia că sunt foarțe puțini locuitori ai acestui oraș care aparțin lui cu adevărat. Bineînțeles, am continuat prin a ne întreba cât de bucureștence ne simțim noi, care stăm în orașul ăsta de 4 ani. Prin urmare, am decis să fac o listă în care să putem bifa și măsura bucureștenismul din fiecare. O să aflăm astfel și câtă provincie a rămas în noi, de la începerea facultății și până în zilele noastre.

Ești din provincie dacă:
- treci doar pe verde la semafor
- nu te duci de 1 mai la mare
- nu ai fost într-o tabără de cercetași (aparent it’s a thing prin părțile astea)
- nu întârzii cel puțin 10 minunte la orice întâlnire
- aștepți controlorul când te urci în metrou
- știi să dai indicații altora
- știi străzile din București
- nu ai fost stropit cel puțin o dată din cap până-n picioare
- te bucuri când ninge mult
- te-ai rătăcit cel puțin o dată prin capitală
- îți ceri scuze când dai peste cineva
- n-ai fumat narghilea
- te duci în centrul vechi doar ca să faci poze
- ți se pare mult să dai 8 lei pe o cola într-o cafenea
- nu te-a alergat cel puțin un câine pe stradă
- nu-ți place aglomerația
- ai peste 45 de ani și n-ai fost la un Revelion de-al lui Vanghelie
- Piedone e doar un personaj de film
Vă aștept să completăm cu spor lista lucrurilor care ne fac să simțim că aparținem, mai mult sau mai puțin, celui mai aglomerat oraș din țară.

November 21 2010

București, să trăiești?

Tagged Under : ,

Nu, nu sunt din București. Nu, nu am nici măcar o singură amintire care să se lege și care să se împletească în jurul vreunei străzi construită în Interbelic. Și totuși iubesc Bucureștiul mai mult decât un bucureștean plictisit de aceleași tonuri monocrome întrerupte doar de reclamele supradimensionate.
Unui bucureștean orașul ăsta nu mai are ce să-i povestească, iar bucureșteanul nu mai are răbdare să-l asculte. Cumva orașul își pierde vocea între atâtea claxoane și numai străinii mai ajung să-l înțeleagă.
Puțini bucureșteni găsesc cuvinte de laudă pentru el, speculând cu o fericire nedisimulată momentul în care îl vor părăsi. Bucureștiul e un oraș din care pleci, un fel de rampă pe care nu ai ales-o și nu ți-ai dorit-o, dar în care te poți pierde căutând o ieșire. Numai așa se poate explica lipsa de răbdare a oamenilor născuți aici sau uitați prea mult timp pe aici.

Poate că într-o zi o să-mi pierd răbdarea și atunci tot farmecul de acum se va pierde, dar până atunci o să uit să mă enervez când mă pierd pe străzi și o să încerc să prind un loc la geamul autobuzului când picioarele nu mă mai ascultă de atâta hoinărit pe străzi. Pentru că doar aici pot rătăci pe aceleași străzi despre care scria Eliade și să merg la pas prin cartierele unde se intersectau în modurile cele mai stranii poveștile alambicate ale personajelor lui Camil Petrescu. Și doar aici mai pot descoperi clădiri care-și spun povestea cui vrea să asculte, poveste prea veche pentru ca bucureștenii să o mai poată înțelege.
Acum ceva vreme am avut primul moment în care am crezut că iubesc orașul ăsta mai mult decât trebuie și că bucureștenii poate au doar ceva mai multă experiență de teren. Asta s-a întâmplat când am citit un review al Bucureștiului în New York Times. Într-adevăr străinii văd Bucureștiul altfel …
“Please don’t tell us how surprised you are that Bucharest is a nice city. We know that. You’re the ones who think it’s on Mars. Please skip the Dracula jokes — Bram Stoker’s blood-sucker is probably the least interesting thing about Romania. And please bin your old donkey-carts-and-gypsies image of Romania before you come.”
Sursa foto.

November 09 2010

O clujeancă în București

Tagged Under : , , ,

Când mai vorbesc cu ai mei la telefon îmi dau seama cât de repede au trecut cei 3 ani de când am plecat de acasă și m-am mutat din liniștea Clujului în zăpăceala din București. Deși nu e mereu ușor și la început îmi era teribil de dor de casă (și nici nu mă putem duce în fiecare weekend, cum făceau colegii mei care stăteau la 100-200 km depărtare), până la urmă m-am obișnuit.

În ciuda faptului că trebuie să te acomodezi, să înveți străzile, să-ți cauți chirie și toate celelalte lucruri pe care le presupune mutarea într-un oraș nou, chestia asta te învață foarte multe. Față de prietenii mei care au rămas la facultate în Cluj, eu pot spune că mi-am dezvoltat capacitatea de a mă adapta la situații și locuri, am învățat să-mi gestionez mai bine resursele (timp și bani) și am învățat că, dacă îți asumi niște riscuri (mai mici sau mai mari), ai șanse mai bune de reușită. Printre străini trebuie să-ți faci mai repede prieteni și plecarea din mediul pe care-l cunoșteam m-a făcut să fiu mai atentă la tot ce se petrece în jurul meu.
Dacă nu știi să gătești, o să trebuiască neapărat să înveți, fiindcă dupa 2-3 ani de primit pachet de acasă (al meu mai plimbat ca altele, 12 ore pe tren), te cam saturi de mers la gară și cărat și decizi să pui mâna pe cratiță. Din punctul ăsta de vedere, sunt tocmai bună de măritat, cum ar spune bunica mea.
E drept ca mutatul la București mi-a dat o libertate mult mai mare decât aș fi avut dacă aș fi rămas acasă, dar asta nu a venit fără responsabilități. Gustul ei rămâne, însă, la fel de dulce. J
Oricât de clișeic ar suna asta, în București ai posibilitatea să faci ce-ți dorești, ți se deschid oportunități pe care nu le-ai putea avea niciunde în România și poți ajunge foarte departe dacă știi ce vrei. Dar toate posibilitățiile astea sunt degeaba acolo dacă nu le exploatezi.
În București sunt evenimentele care mă intereseaza, sunt oamenii pe care vreau să-i cunosc și cu care mi-ar plăcea să lucrez.
Plecarea de acasă mi-a făcut bine și m-a făcut mai puternică, deși mai am chef câteodată să mă alint și să pretind că am încă 17 ani și sunt acasă. Mi-e dor de ai mei și de asta vorbesc mai tot timpul cu ei la telefon, deși Miki și Alex mă iau peste picior pentru asta. I’m my mommy and daddy’s girl and not ashamed of it! Ce știu ei despre dorul de casă…